HOME - ENGLISH
Duminică, 23 Iulie 2017 EET
 
print version

Stefan S. Nicolau (1896-1967) – un ctitor de scoala

[descarca document in format .doc]

            In noiembrie 1967, într-un interval de înselãtor dezghet politic, în Institutul de Inframicrobiologie (astãzi, de Virusologie) a avut loc un simpozion stiintific international cu titlul “Acizii nucleici virali”. Era, evident, o continuare a stimulului recent atunci, datorat recunasterii cu premiul Nobel a lucrãrilor lui Lwoff, Jakob si Monod asupra mecanismelor genetice reglatorii ale sintezei enzimelor si replicãrii virale. Lwoff a reprezentat microbiologia, Monod – biochimia, iar Jacob – genetica. Farã reunirea competentei în cele trei domenii nu puteau fi descifrate mecanismele transmiterii informatiei genetice în cursul replicãrii virale. Acest adevãr l-a determinat pe profesorul Nicolau sã invite la Bucuresti specialisti marcanti capabili sã preconizeze directiile cele mai interesante ale cercetãrii în biologie. Imi amintesc aceastã manifestare ca una din putinele la care participantii români erau diluati de numãrul mare al strãinilor atrasi de noutatea subiectului. Imi amintesc, de asemenea, de atmosfera deschisã, incitantã a discutiilor. Cele mai captivante interventii nu erau în plen ci în cursul discutiilor sau în pauzele dintre sesiuni. Profesorul Nicolau era entuziasmat de succesul lucrãrilor colaboratorilor sãi si de aprecierile generoase ale invitatiilor. Acestea au continuat, dupã simpozion, în excursia colegialã la Poiana Brasov. Din nefericire, era sã fie ultima manifestare organizatã si condusã de profesor. Agitatia si emotiile l-au doborât.
Stefan S. Nicolau s-a nãscut la Bucuresti si a absolvit liceul Matei Basarab în 1913. Ca student în medicinã, este mobilizat în timpul primului rãzboi, devenind mai întâi însotitor medical al trenurilor cu rãniti, apoi medic sublocotenent pe frontul din Moldova (subordonat al epidemiologului sef al Armatei, devenit mai târziu, academicianul Mihai Ciucã). A absolvit Facultatea de Medicinã din Cluj în 1920 unde a fost preparator al profesorului Iuliu Moldovan si unde a început colaborarea cu marele microbiolog Constantin Levaditi. Cariera stiintificã a lui Nicolau a fost marcatã de scoala pasteurianã si de diversitatea preocupãrilor lui Levaditi.

Medalia jubiliarã “St. S. Nicolau” care se acordã lucrãrilor de doctorat de exceptie efectuate în Institutul de virusologie  (operã a sculptorului Ion Jalea).

            La Paris, la Institutul Pateur, a fost pe rând asistent, sef de laborator si sef de serviciu (1920-1939). Intre timp si-a sustinut doctoratul la Sorbona (1925) si a fãcut un stagiu prelungit la National Institute for Medical Research – London (1927-1931). In cursul a douã decenii de activitate stiintificã în Occident, Nicolau a publicat peste 250 articole si a primit cinci importante premii ale Academiei de Stiinte din Paris între care: premiul Bellion, 1926, premiul Breant, 1930, premiul Montyon, 1935.
Elev al profesorilor Slãtineanu, la Iasi, si Moldoveanu la Cluj, profesorul Nicolau a construit o adevãratã scoalã de inframicrobiologie în Bucuresti. In lectia inauguralã din 1942 Nicolau spunea: "Studiul agentilor etiologici ai virozelor nu constituie un lux stiintific si nici un complement de stiintã teoreticã menitã ca de la catedrã sã permitã etalarea unei eruditii de specialitate modernã ce încarcã programul si memoria studentilor. E vorba de o stiintã nouã, de o disciplinã de mare însemnãtate socialã, economicã, nationalã si didacticã".
Levaditi si Nicolau au fost primii care au studiat replicarea virusurilor în tumori. Inoculând o tulpinã neurotropã de virus vaccinal pe tumouri epiteliale la soareci sau sobolani au demonstrat susceptibilitatea acestora, în contrast cu rezistenta sarcoamelor. A fost o confirmare a cercetãrilor anterioare prin care demonstrau tropismul restrictiv al vaccinei pentru tesuturi de origine ectodermalã si nu mezodermalã. Capacitatea virusurilor vaccinal si herpetic de a se replica în tumori a fost demonstratã si la iepure purtãtor de papiloame Shope.
Una din cele mai importante lucrãri pentru care Nicolau este citat si astãzi a fost asupra infectiei cu bornavirusuri: Nicolau S. St. & Galloway I.A: “Borna Disease and enzootic encephalomyelitis of sheep and catle”. Rep.Ser.Med. Res Council 1928, 121, 7. Rolul bornavirusurilor într-o serie de psihoze sau tulburãri de comportament este investigat de mai multi cercetãtori iar meritul precursor al lui Nicolau a fost subliniat de o monografie recentã: Borna Disease Virus and its role in neurobehavioural disease (K.M. Carbone, ed) ASM Press 2002, Washington DC.
In a doua jumãtate a anului 1939 revine în tarã fiind numit profesor de Microbiologie la Facultatea de Medicinã din Iasi si ales membru al Academiei de Stiinte Medicale. In 1942 devine primul profesor titular al Catedrei de Inframicrobiologie creatã la Faculatatea de Medicinã din Bucuresti. In 1948 este ales membru titular la Academiei Romane iar în 1950, director al nou creatului Institut de Inframicrobiologie. Activitatea stiintificã în tarã a continuat cu aceiasi tenacitate aproape încã trei decenii.
Pasionat, minutios si exigent (caietele sale de cercetare reprezintã un model în domeniu), Nicolau reuseste, pâna în 1939, anul repatrierii sale, sã dezvolte studii importante în domeniul unor boli virale cum sunt: herpesul, turbarea, poliomielita, infectiile cu poxvirusuri (în special vaccina), în febra aftoasã, în boala Borna, epitelioma gãinilor, boala Aujeszky, "looping-ill" si altele. Intre prioritãtile recunoscute pe plan mondial citãm: prima evidentiere a incluziilor în febra galbenã – criteriu de diagnostic al acestei arboviroze; introducerea conceptului de sincronofilaxie, fapt ce îl promoveazã ca precursor al descrierii fenomenului de interferentã; actiunea fotodinamicã a unor coloranti (astãzi mult folositã în lucrãrile de mutagenezã viralã); septinevrita si altele. Convins de importanta vaccinãrii ca mijloc profilactic a testat noi posibilitãti de preparare a vaccinurilor virale (Nicolau St.S. et al. Experimental investigations on the antirabies vaccine prepared under the action of copper ions. Contributions concerning the mechanism of transformation of the pathogenic virus into an immunogenic virus under the action of copper. Acta Biol Med Ger. 1962; 8:219-29).
In 1922, Levaditi si Nicolau publicã o serie de lucrãri care demonstreazã proprietãti noi ale agentilor virali: ultrafiltrabilitatea (strãbaterea porilor unei membrane de colodiu) si caracterul celular al imunitãtii antivirale.
Intr-o perspectivã integratoare asupra patogeniei virozelor, Levaditi si Nicolau subliniazã, alãturi de efectul citocid viral, participarea rãspunsului imun al gazdei în declansarea simptomatologiei. Ei observã cã tesuturile care provin embriologic din acelasi primordiu sunt tinta preferatã a unor virusuri. Studiind ectodermozele neurotrope, Nicolau observã cã virusul vaccinal, într-o primã fazã a multiplicãrii sale în tesuturi, induce o proliferare celularã rapidã, de tip tumoral. Relatia virus - cancer devine o constantã a preocupãrilor profesorului Nicolau care, inoculand neurovaccina în tumori grefate, descoperã oncoliza viralã. Acest fenomen a sugerat ideia unei posibile bioterapii în cancer (Levaditi C. and, Nicolau S., Virus et tumeurs. Ann Inst Pasteur 1923, 37, 1-3.). Oncoliza viralã este reluatã în prezent prin utilizarea vectorilor virali în terapia genicã a cancerului. Cu o remarcabilã intuitie, Nicolau a sustinut o teorie amplu confirmatã azi privind potentialul oncogen al acizilor nucleici virali. El a dezvoltat conceptul de infravirus - formã autonomizatã a acizilor nucleici virali care, consecutiv integrãrii în genomul celulei gazdã, contribuie la aparitia transformãrii virale si a unor variate alte stãri morbide. O discutie comprehensivã asupra acestei prioritãti românesti prezintã Sinkovics JC & Horwath J, Viruses and cancer. Medical Hypotheses 1995, 44, 359-368.

            Aniversând în 2007, 40 de ani de la disparitia profesorului Stefan S. Nicolau nu am putut rezista tentatiei de a cerceta caietele de lucru pãstrate cu grije în Institutul de Virusologie, caiete care stau mãrturie vocatiei de experimentator, spiritului novator si catartic al acestui savant de talie europeanã. Pasiunea pentru laborator, pentru supravegherea personalã a evolutiei experimentelor gândite în multiple variante complementare este dovada cercetãtorului mereu critic cu propriile ipoteze, mereu în cãutarea unor argumente suplimentare venite de la colegi din specialitãti înrudite.
Manuscrisele lui Nicolau ilustreazã dezvoltarea exponentialã a studiilor de virusologie în anii ’60 si prefigureazã epoca biologiei moleculare. In fapt este intervalul desprinderii din grupul heterogen al studiilor de microbiologie si al delimitãrii unui capitol distinct în patologia infectioasã – virozele. 

            Nicolau a atras atentia cã imunitatea viralã are o serie de particularitãti care nu se regãsesc nici în tipul de antigenitate al agentului infectios, nici în rãspunsul imun (imunitatea viralã este predominant de tip celular). Nicolau a sugerat conceptul de ectodermoze neurotrope (1922-1924), relevând cã originea embrionarã comunã a pielii si sistemului nervos (din exoderm) le face susceptibile la aceleasi familii virale. A introdus, de asemenea, conceptia neuroinfectiilor sterilizante mortale (1922-1925). In domeniul neurovirozelor a lucrat  pentru demonstrarea unui fenomen pe care l-a numit neuroprobazie (în “Ectodermoses neurotropes, Masson, Paris, 1922), fenomen a cãrui existentã a fost intuitã de Victor Babes încã în 1889.
O altã contributie importantã a lui Levaditi si Nicolau a fost ipoteza activitãtii oncolitice a virusurilor. “Virusurile sunt o sabie cu douã tãisuri: ele pot provoca sau liza cancerele”. Afirmatia celor doi autori cã tumorile functioneazã ca un burete pentru virusuri (Levaditi si Nicolau  – Ann. Inst. Past.1923, 37;1-3) a fost ulterior amplu confirmatã si este în prezent un subiect prioritar pe agenda companiilor de biotehnologie care se preocupã de o nouã strategie de tratament al cancerului: viroterapia. A fost profesor de Bacteriologie la Facultatea de Medicinã din Iasi (1939-1942) si, în 1942, a creat si condus Catedra de Inframicrobiologie (Virusologie) la Facultatea de Medicinã din Bucuresti (prima de acest fel din Europa).
Scoala profesorului Nicolau a adus importante argumente privind implicarea virusurilor în patologia generalã. Astfel, date morfologice au sustinut etiologia inframicrobianã a unor boli cardiovasculare (arterite, miocardite); rolul chlamydiilor, rickettsiilor ca si al altor virusuri în etiopatogenia unor angiopatii si, de aici, în determinarea unor malformatii congenitale si a unor avorturi spontane (Nicolau St. S. et al. Study on the rickettsial etiology of various angiopathies. Rev Sci Med. 1963; 8: 69-73).
Stefan S. Nicolau este si fondatorul Institutului de Virusologie al Academiei Romane. Institutul de Virusologie "Stefan S. Nicolau", cronologic unul din primele în aceastã specialitate în Europa (1949). Institutul a fost creat pornind de la nucleul Catedrei care si-a început activitatea în 1942, la Facultatea de Medicinã din Bucuresti. Pentru prima oarã în lume, în învatãmântul medical superior, o disciplinã separatã era consacratã studiului agentilor infectiosi ultrafiltrabili. Ulterior, a fost creat un Colectiv de Inframicrobiologie al Academiei care avea sã se dezvolte în ceea ce este azi Institutul de Virusologie. Din scoala profesorului Nicolau multi discipoli s-au ilustrat prin contributii marcante: Nicolae Cajal (hepatite virale, vaccinuri virale etc), Adelina Derevici (gripa), Elisabeta Nastac (relatii virus-cancer), Elena Oprescu (viroze respiratorii), Radu Portocalã (biochimia acizilor nucleici virali), Dan Sãrãteanu (ornitoze), Constantin Surdan (ricketsii) s.a.

Prof. dr. Costin Cernescu
Membru corespondent al Academiei Române

 

RO EN